Castigatorul....defapt castigatorii

miercuri, 29 februarie 2012

| | |
Dragi prieteni,
Uite asa se incheie al doilea concurs organizat de blogul meu. Am avut de luat decizii foarte complexe, si am ezitat intre doua compuneri. Dar pana la urma, fiind intr-o pasa mai buna azi, din cauza ca maine este martisorul, m-am decis sa nu mai tot aleg si sa premiez......2 AVENTURI DISTOPICE! Asa ca, dupa indelungi dezbateri, castigatorii sunt:
                                                                LORENA MUSCAI 
SI...
PARASCHIV LAURENTIU
Felicitari celor doi scriitori! Ma bucur mult pentru voi. Cei care nu ati castigat, nu disperati! Voi mai face concursuri, cu teme mai usoare. Va multumesc tuturor celor care ati dat "Follow", asta ma aduce cu un pas mai aproape de sponsorizare, si implicit de mai multe concursuri! Ma bucur ca ati pledat cauza cu multa convingere!
Castgatorii, va rog sa-mi trimiteti un mail cu adresa si cu cartea pe care o doriti!
Va rog pe toti cei care ati participat sa va dati sau nu acceptul printr-un comentariu daca sunteti de acord sa trimit compunerile asocieatiei Rosia Montana. Cine stie, poate fi un pas spre viitorul vostru de scriitori.
Va multumesc mult si va doresc o seara placuta, o primavara frumoasa si spor la citit!
Iata compunerile castigatoare:
Lorena:
"Am mai aruncat o privire în jurul meu. Munţii ce mă înconjurau păreau ninşi de cea mai fină zăpadă. Dar e vară. Iunie mai exact. Iar marea albă nu e deloc alcătuită din cristale de apă. Adevărul e că nu am văzut niciodată neaua, dar...

Totul e sterp. Fără viaţă, fără nimic viu. Pentru mine, albul înseamnă moarte. Nu puritate, nu castitate, nu lumină, nimic. Doar moarte. Vid. Zero. Alb înseamnă Roşia Montană.. Nimic nu colorează împrejurimile, doar câteva case dărăpănate şi şterse, doar râul Roşia ce continuă să străbată comuna, asemeni unui pârâiaş de sânge pe un braţ tăiat.

Doar moarte. Boală şi... nimic.

Culmile munţilor taie văzduhul înnorat.  E atât de alb, încât îmi crează disconfort, iar ochelarii mei cu dioptrii de 5 încep să nu mai facă faţă.

Mama îmi spunea că înainte totul era verde. Nu îmi pot imagina aceste locuri verzi, împădurite, cu cel mai pur aer şi păsări cântând, animale mişunând prin tufişuri. Din loc în loc e câte un trunchi de capac uscatd sau cadavrul vreunui animal rătăcit. Este o linişte mormântală, spartă doar de susurul zgomotos al râului.

Am închis ochii şi am inpirat profund, dar imediat am început din nou să tuşesc. Aerul părea îmbâcsit şi încărcat, ca de obicei, ajutându-mi boala să avanseze. Nu a fost cea mai bună zi pentru a-mi uita inhalatorul acasă dar... nu voiam să fac o plimbare lungă. 
 
Studiasem locurile acestea de când mă ştiam. Erau mereu la fel, fără nici o schimbare de pe o zi pe alta, de la un an la altul. Poate doar albul părea mai alb, dacă aşa ceva e posibil, aerul mai încărcat, oamenii mai trişti, iar totul pare ma bolnav.

Căteodată vreau să blestem locul acesta, pământul strămoşilor mei, închisoarea mea. Însă fiecare îşi are cuşca proprie. În timp ce unii erau prinşi într-un oraş mare şi aglomerat, dar pe departe cu aer mai curat, în ciuda maşinilor, alţii se chinuiau să supraviaţuiască prin teritoriile propice ale Africii. Dar asta a fost cu ani în urmă, înainte de...

Dar pentru noi, totul a început cu acea blestemată de zi. După ani întregi de criză, în timp ce tot restul ţărilor reuşeau să se repună pe picioare după criza financiară a începutului de secol, în disperarea lor, românii auredeschis minele de la Roşia Montană. Dreptul de ştanţă ne-a băgat la propriu până la gât în nămol, căci eram deja pe punctul de a ne dezintegra total din cauza datoriilor. Marile ţări europene începuseră să îşi pună problema unei ţări suverane care să ne rezolve problema, dar cum independenţa a fost mult prea importantă, am recurs la metoda aceasta.

Cu toate că la prima vedere, dreptul a fost obţinut la un preţ de nimic, pentru acea perioadă şi datoriile ţări, rezultând într-o afacere foarte bună, dar asta a accelerat redeschiderea minelor.

Clasa mijlocie a unei ţări ridică sau coboară economia acesteia. Toată lumea credea că se vor întâmpla mari minuni, că vor avea locuri de muncă, că vor ieşi din criză. Aşa s-a întâmplat.

Doi ani mai târziu, după o muncă de zi şi noapte, la propriu, România a reuşit să scoată ceea ce se credea a fi jumătate din aurul aflat în mine. Datoriile fuseseră plătite destul de repede, iar alte industri începeau încet încet să dea roade, deşi păreau nefuncţionale comparativ cu profitul adus de minele din zonă. Lăcomia oamenilor a întrecut orice măsură, astfel că au încercat să grăbească procesul şi aşa mult prea rapid. Însă în goana lor după bani, au uitat un mic mare amănunt mai important decât orice: cianura folosită pentru extragerea minereurilor.

În decursul celor câţiva ani în care pământurile au fost secate de preţioasele sale metale, întreaga natură de la suprafaţă a murit. Împrejurimile au devenin sterpe, totul a dispărut, iar pământul a căpătat o naunţă albicioasă. Uzul mare de cianură a dus la întroducerea acestuia în pânza freatică. La acea vreme, aceasta a fost piesa de domino ce a picat prima şi a continuat cu toate celelalte de pe restul planetei. Întreaga lume era într-o încordare continuă, datorită
crizei, conflictelor, aşa numita reuşită a României şi un posibil război ce stătea să izbucnească prin Orientul Mijlociu.

Poluarea la un asemenea grad al apei planetare a fost cu adevărat ultima picătură, iar în mai puţin de o lună, conflictele dintre ţări a luat o mai mare amploare. Într-un timp mult prea scurt, totul putea fi numit Al Treilea Război Mondial.

Muncitorii din mină au fost obligaţi să plece pe front, abandonând totul. Au lăsat totul în locul în care se aflau înainte de plecare. Un atac neaşteptat asupra comunei, mai exact asupra depozitelor, a dus la un surplus şi mai mare al cianurii asupra împrejurimilor. Puţinele plante şi animale ce reuşiseră să supravieţuiască au dispărut înainte chiar de a termina oamenii nimicirea reciprocă.

După câteva luni, puţinele veşti ce se găseau prin ziare anunţau distrugerea completă a planetei. Armele nucleare erau lansate atât de repede încât nu a rămas aproape nimic neatins. Ne întorceam în epoca de piatră mai repede decât ar fi făcut-o orice maşină a timpului.

Acum, la abia un an după potolirea luptelor, suntem ca nişte animale de casă uitate în sălbăticie. Întreaga lume e dezorientată. Nimeni nu reuşeşte să impună o ordine. Câteodată pare că toţi au renunţat să mai încerce.

Râul Roşia are culoarea sângelui datorită predominanţei fierului. Lacurile ce se găseau în zonă au secat de mult. Nu mai e nimic. Nici apă, nici viaţă. Din când în când, primim ceva provizii de mâncare şi apă îmbuteliată dinafară, de peste munţi. Suntem izolaţi de restul lumii. Nimeni nu ştie ce e dincolo de înalturile albe. Poate tot moarte, dar sub altă formă.

Am crescut în Roşia Montană o dată cu poluarea. Corpul meu e obişnuit să facă faţă la doze foarte mici de cianura, dar asta nu îl face invincibil. La ultimul control, în urmă cu 3 ani, sufeream de astm, hipersensibilitate şi miopie. Încă o fac. Ce boli s-au mai adunat în organismul meu de 10 ani, nu pot spune, dar aş prefera să nu aflu. Să ştiu că sunt condamnată la moarte e un lucru, dar să-mi fie spus cu voce tare e o concretizare în cel mai inuman mod posibil. Ştiu că nu am nici o şansă. Totul mi-o dovedeşte: împrejurimile, tusea, viaţa fragilă a mamei mele ce stă pe patul de moarte, acasă, aşteptându-şi de câteva zile ultima suflare după o luptă inutilă cu cancerul.

Tot ce vreau e să închid ochii şi să mă întorc înapoi, când totul este verde. Tot ce ştiu e că nu e acea culoare spălăcită ca a capotului ce atârnă de uşa gălbuie de la intrare, ci una plină de viaţă şi speranţă. O culoare ştearsă de cianură, de lăcomia oamenilor, de falsa ideea că scopul scuză mijloacele...

Aerul se îngreunează tot mai mult. Simt cum căile mi se blochează, iar eu nu mai pot să respir. Pământul aspru îmi zgârie genunchii, dar eu mă sting încet, zvârvolindu-mă pe e un loc ce ascundea cândva mii de bogăţii. La ce folos când eu mor privind deşertul alb?"

Laurentiu:
"Draga Jurnalule, 


   Tu esti singurul care ai ramas neschimbat. Dupa 30 de ani in care trupul meu a fost inghetat, iar sufletul captiv intr-o cutie de plumb, totul e diferit. Doctorul Klein, pe care l-am vazut ultima oara inainte de a sta in crimogenie, s-a indreptat astazi spre mine, mai batran, cu pielea zbarcita si parul alb, si mi-a explicat totul, cum resursele din Rosia Montana au fost folosite si aproape toata Romania s-a transformat intr-o tara fascinanta.
   Azi, cand m-am trezit, abia asteptam sa ies afara din spital si sa miros aerul proaspat – si cald -, sa imi vad parintii si fratele care mi-au promis acum multi ani ca ma vor astepta aici. Am iesit afara in fuga, plangand, dar nu de bucurie, cum as fi vrut, ci de tristete. In locul familiei mele statea un barbat matur: fratele meu. Nu semana deloc cu copilasul pe care l-am lasat in urma acum 30 de ani. Dar i-as fi putut recunoaste oriunde ochii aceia albastri. Mi-a spus ca …, ca …
   …parintii nostri nu mai sunt, dar crede-ma Jurnalule, nu am puterea sa vorbesc despre ei acum!
   Vreau sa iti povestesc cum arata lumea mea acum. Fiecare oras e separat de un altul, e acoperit si ferit de tot ceea ce ii poate face rau. E inchis sub o cupola mare, de sticla cu pori minusculi prin care intra aerul de afara, purificat. E o sticla transparenta si curata prin care poti vedea cerul de un azuriu orbitor. Noaptea, sticla se inchide la culoare si nu mai lasa lumina sa patrunda afara pentru a evita poluarea luminoasa. Cum se crapa de ziua, sticla devine iar transparenta si, pe langa porii care absorb aerul, prezinta si niste pete invizibile care transforma lumina soarelui si vantul in energia electrica pe care noi o folosim zi de zi. Era sa uit: tot acest dom e acoperit de o pelicula protectoare impotriva apei, in caz ca ploua.
   Si sa te uiti in jos! In locul drumurilor prafuite din trecut au aparut niste placi mari, albe ca marmura pe toata suprafata orasului. Si drumurile sunt delimitate de niste benzi de sticla luminoasa cu un camp magnetic uluitor care ajuta masinile sa se deplaseze singure. Imi plac foarte mult masinile. Nu se aseamana deloc cu cele vechi. Doar apesi pe locul in care doresti sa mergi de pe harta ce iti apare pe parbriz atunci cand te urci in masina. Fara volan, fara roti. O sfera plutitoare, pe jumatate din sticla, care poate strabate orasul in mai putin de 10 minute. Si nu mai vorbesc de ceea ce e inauntru …
   Am ramas mut de uimire cand am vazut locuintele oamenilor. Blocuri inalte, vopsite alb si cu terase luxuriante pline de plante verzi, care se misca singure, astfel incat soarele sa lumineze ferestrele, si implicit camerele.
   Fratele meu mi-a spus ca asa e peste tot:cupole uriase din sticla, avand in centru o gradina mare plina cu plante si la “granite”, blocurile noastre rotitoare. O sa iti mai povestesc si maine ceea ce mai vad, dar acum vreau sa vad aeroportul care, din cate am auzit, e o cladire uriasa acoperita de iarba si plina de avioane ce functioneaza pe baza de apa.

Cu drag, 
Robert"


5 comentarii:

Laurentzyu spunea...

Hei! Eu unul sunt de acord sa trimiti compunerea mea la asociatia Rosia Montana! Si multumesc mult, mult pentru premiu! Nu mai pot de bucurie!

Rose ღ spunea...

Wow, superbe compunerile! Felicitari!

Wild Rose spunea...

Uau! Daca ar stii romanii ce talente are noua generatie am iesi din criza fara sa distrugem tara! Felicitari!

dark_eyes spunea...

Mda, numai ca la noi, spre deosebire de celalalte tari, promovarea tinerilor este de toata jena... Ei, sa speram ca astfel de actiuni le vor deschide ochii cu privire la talentul generatiei viitoare...

Wild Rose spunea...

Si poate aduci si tu CD-u ala de care iti tot zic de o luna si caietu cu Obam si cartea ta!!!

Trimiteți un comentariu