There and back again... but not a hobbit's tale

joi, 8 ianuarie 2015

| | | 14 comentarii
*daca o sa stau in continuare si am sa privesc insistent tastatura...nu o sa apara un post din senin, nu? Nu? Oh well*
Cred ca ar trebui sa incep prin a spune ca...sper ca mai e cineva pe aici. Cineva, oricine? Ridicati mana cei care sunteti absenti? Okay, fara umor nesarat. Trecem la sentimetalisme.
Hey oameni buni. Nu stiu daca mai e cineva pe aici, sau daca mai citeste cineva post-ul asta, dar stiti cum se spune, speranta moare ultima. Asa ca am sa sper si am sa scriu in continuare.
A trecut ceva de cand nu m-am mai asezat la o tastatura cu gandul de a scrie pe blog. Poate pentru ca nu am avut una. Laptopul meu arde momentan int-un loc intunecat din iad, impreuna cu tot restul documentelor mele, fie ele importante sau neimportante. Scurt si la obiect, eu nu mai am calculator decat atunci cand se indura cineva sa imi imprumute unul. Dar e okay, preaslavita sa fie aplicatia de blogger. Mereu se gaseste o cale, trebuie doar sa o cauti.
Ceea ce eu... nu am prea facut.
Daca e sa fiu sincera cu voi, nici macar nu am mai intrat pe blog. Nu mi-am mai deschis mail-ul. M-am facut ca ploua si mi-am promis ca "ma voi gandi maine la asta", dupa modelul lui Scarlett. Si zilele au trecut si maine s-a transformat in alt maine. Si asa a trecut o luna. O luna jumate. Doua... Iar eu am fost prinsa in haosul asta numit viata mea :) *aici facem putin haz de necaz* Pentru ca de cand nu am mai dat pe aici...s-au intamplat multe. Multe si mult prea complicate ca sa va plictisesc cu ele. Au fost lucruri bune, lucruri frumoase, dar, din pacate, au fost mai multe lucruri rele si momente intunecate. Pe scurt, sfarsitul meu de an a fost doar o pendulare constanta intre agonie si extaz. Cat de poetic.
Poate stiti si voi cum e. Sau poate ca nu. Ideea e ca uneori te simti incomplet. Si nu stii de ce. Uneori esti prins in rutina zilnica, in acelasi cerc vicios, in acelasi ganduri negre, sub aceeasi nori grei. Uneori uiti ca, dupa toata nemultumirea, nefericirea, frustrarea, dupa toate pierderile si necazurile prin care te mai trece viata... poti sa te intorci undeva. Esti mult prea adancit in incercarile de a supravietui, de a pune un pas in fata celuilalt, repetand mereu si mereu ca totul va fi mai bine si uiti ca exista lucruri marunte, lucruri mici, care, aparent fara o valoare foarte mare, pot sa iti aduca un zambet oricat de mic pe fata. Poate ca suna cliseic, sau poate ca nu o sa ma credeti, dar e uluitor cat de mult conteaza sa ai niste obiecte, actiuni sau persoane, care sunt constante ale vietii tale, in spate. Sa ai un loc unde sa te retragi cand vrei sa lasi armele jos si sa spui ca ai terminat, ca nu mai vrei sa joci jocul asta. Pentru ca nu te vor lasa. Poti sa te lasi o noapte. O zi. O saptamana. Dar la un moment dat o sa te ridice, o sa iti spuna in felul lor ca trebuie sa incerci din nou si o sa te trimita in haos cu speranta. Sau cu motivatie. Ambitie. Un scop.
Partea proasta e ca nu ne amintim de ele. Avem in continuare sentimentul ca ne lipseste ceva, dar trecem cu vederea, mereu captivati de alte lucruri. Si intr-o zi...te loveste pur si simplu,
O astfel de zi a fost azi. Eram la ora de TIC, ascultand cu o ureche si gandindu-ma la prostiile mele, pentru ca nu degeaba mi se spune ca sunt aeriana, La un moment dat profa a venit la mine si, pentru ca ma stie de ceva vreme, m-a intrebat ce mai citesc si ce mai scriu. Si am ramas blocata. Nauca. Uimita de faptul ca raspunsul meu era nimic. Nu am mai scris. Nu am mai citit. Nu am facut decat sa ma amagesc singura cu gandul ca totul o sa intre pe fagasul normal, iar eu ma voi putea intoarce la "Alexandra's library" si la lista mea de to-read prea mare pentru un om normal. Cand de fapt stiam in tot acest timp ca nu mai pot sa ma reintorc la ce a fost.
Asa ca mi-am facut curaj si am infruntat o frica pe care nici macar nu stiam ca o aveam. Am inceput sa ma uit pe blog, pe alte bloguri, sa citesc, sa recitesc. Am intrat pe bloguri de care mi-a fost dor si nici macar nu stiam cat imi lipsesc. Si e de parca as fi gasit bucatele din trecut pe care le-am lipit in prezent. Am rasfoit blogul Ancai, al Leoninei, al Biancai, al lui Rox si m-am bucurat sa vad ca Vero s-a reintors prin blogosfera. Si i-am citit postul. Si am inceput sa plang. Pentru ca am realizat ca ea a dat voce unor gaduri care erau si in mintea mea.
Asa ca mi-am facut curaj si... uite-ma. E asa frumos sa scriu din nou. Am uitat cat de implinit te simti cand vezi cum literele astea micute se tot astern pe aici si cum reusesti sa faci ceva din nimic practic. E magie. Parca vad din nou limpede si gandurile mele au trecut printr-un triaj la sange, in urma caruia imi simt capul mai... eliberat. Mai curat si mai organizat.
Mi-a fost dor de locul asta. Mi-a fost dor de blog, mi-a fost dor de litere, mi-a fost dor de persoane. Am regasit o bucatica din mine. Poate ca nu mai pot reface trecutul, dar pot sa aduc in prezent si viitor lucrurile marunte care ma fac fericita. "Alexandra's library" e unul dintre ele. Lectura e altul.
Nu intentionez sa mai dispar de pe aici. Nu promit ca voi fi la fel de activa precum am fost... dar pot sa spun ca saptamanal ma veti gasi pe aici. Sper sa mai fie cineva pe aici :) Daca nu...o luam de la capat, construind de la 0. Cert e ca vreau sa spun un lucru tuturor celor care citesc asta: imi pare rau. Si multumesc.

Un an frumos sa aveti dragilor! Si ne citim
... cat mai curand!